Nerambursabile, bineînțeles.
(partea I)

Aștept de prin luna mai să scriu acest articol. Și bine am făcut. Pentru că am schimbat partea a doua a titlului, ceea ce a echilibrat și mai bine situația actuală. Iar pentru că este lung, îl voi scrie în mai multe părți, nu știu câte vor fi.

Totul a început anul trecut, în 2021. După 10 ani de consultanță pentru fonduri nerambursabile – scriere, implementare, management de proiect -, am decis să accesez în nume propriu. Aceasta în paralel cu continuarea activității de consultant. Am avut 2 motive: primul – să continui misiunea mea cu ajutorul fondurilor nerambursabile și al doilea – să înțeleg mai bine un beneficiar de fonduri nerambursabile (ultimul motiv chiar a primit un răspuns pe măsură – să înțeleg cum este să pierzi, dar și să câștig).

Voi povesti mai întâi cum am pierdut o finanțare. Este vorba despre Programul Innotech Student.
Pentru cei care știți cum a funcționat acest program, la momentul în care a fost lansat, l-am analizat și am ajuns la concluzia că se potrivește ”mănușă” cu ceea ce aveam eu nevoie. Grupul țintă era format din studenți și soțul meu ”a ajuns” masterand tocmai pentru a fi eligibil. A urmat o perioadă de 1 an și 9 luni, timp în care am așteptat publicarea listei organizațiilor care urmau să implementeze proiectele câștigătoare pentru ca soțul meu să se înscrie în grupul țintă. Când în sfârșit s-a publicat lista, s-a înscris la una dintre organizații (nu detaliez modul în care a fost selectată organizația). ”Focusul” proiectului urma să fie o competiție de planuri de afaceri, în urma căreia planurile câștigătoare erau finanțate cu ajutor de minimis între 40.000 și 100.000 de euro.

Precizez că am scris și am făcut parte din echipa de management pentru 3 proiecte similare celui la care s-a înscris soțul meu, adică proiecte implementate de administratori de minimis. Știu foarte bine ce înseamnă organizarea cursurilor de antreprenoriat, pregătirea competiției de planuri de afaceri, a modul de selecție a evaluatorilor, cum se raportează mai departe la finanțator, iar apoi modul cum se implementează un astfel de proiect – înființare firmă, semnarea contractului de subvenție, primirea primei tranșe de finanțare, dosarele de achiziții, raportarea către administratorul de minimis, vizitele de monitorizare, etc. Iar acestea în mod corect, nu altfel (prefer iarăși să nu detaliez).

Așadar, în cunoștință de cauză, ne-am pregătit pentru scrierea și depunerea planului de afacere – prestare de servicii de cazare în casa de oaspeți pe care am construit-o.

Niciodată nu a fost mai greu să scriu un plan de afacere ca în primăvara acestui an. Vreo 3 luni de zile a durat până l-am terminat. Și nu pentru că nu știam în ce constă afacerea (pentru că o ”visăm” cu toate detaliile necesare de mai bine de 5 ani, plus că ideea acestei afaceri a apărut acum vreo 16 ani); ci pentru că acel plan de afacere era pentru noi, pentru familia noastră, simțeam că de acel plan depinde viitorul nostru, că fără acea finanțare nu vom reuși, că este singura noastră șansă, că altă finanțare la fel de potrivită nu va mai fi. Aveam blocaje de scriere de multe ori, uneori lăsam scrierea planului 3-4 zile și reluam ulterior. Doream să fie perfect, să răspundă tuturor cerințelor din grila de evaluare, să convingă comisia că va fi de succes și că administratorul de minimis va avea siguranța că în timpul monitorizării va avea rezultatele așteptate de la afacerea noastră. (știu ce înseamnă ”stresul” unui administrator de minimis atunci când monitorizează o afacere și așteaptă raportările de la aceasta)

Plus că simțeam că este ”în joc” prestația mea. Lucrez de atâta timp în domeniu și nu aș fi putut da greș. Nu am luat în considerare nicio clipă că aș putea pierde. Nu se putea să pierd. Știam clar cum trebuie să pregătesc planul de afacere și, mai mult decât atât, știam cum să implementez planul de afacere ca să fie în regulă pentru administratorul de minimis. Iar acest plan conținea în detaliu toate amănuntele afacerii noastre, chiar așa ne-o creionasem, chiar așa urma să fie implementată, era visul nostru.

Când am avut planul gata, doi colegi de breaslă s-au oferit să îl citească și să mă ajute pentru îmbunătățire. Era vorba despre două persoane cu și mai multă experiență decât mine. Opinia lor a fost că planul pregătit de mine este foarte bun, poate obține un punctajul necesar pentru finanțare.
Cu încredere, am depus planul de afacere și am așteptat rezultatele cu cele mai mari emoții din viața mea. Sincer.

Când s-au publicat rezultatele, constat cu cel mai mare șoc avut vreodată că am obținut ”minunatul punctaj” de 43 de puncte din 70 maximum posibile (urma ca 30 de puncte să putem obține la interviu).
Locul 36? Adică eu nu ocupam niciunul dintre cele 21 de locuri cu punctaje pentru finanțare? Imposibil de crezut. Imposibil de acceptat. Imposibil, imposibil, imposibil.

Să vă spun ce am simțit în momentele acelea?
Furie, multă furie, erau extrem de multe depunctări cu justificări ale evaluatorilor. Citeam justificările și nu îmi venea să cred ce au scris (prefer să nu redau, erau inclusiv multe insinuări). La cât de bine fundamentat era planul de afaceri, am primit depunctări foarte mari chiar în punctele forte ale acestuia. De necrezut. De neconceput. De neacceptat.

Facem contestație și obținem 51 de puncte din 70 maximum posibile, avansăm pe locul 25. Urmează interviul care ne ”aruncă” pe locul 30, iar după contestația la interviu ajungem pe locul 28.

Concluzia – nicio șansă la finanțare. Greu de crezut că vor renunța 7 persoane la finanțare astfel încât să putem accesa noi, din lista de rezervă. Din experiența mea de până acum pe proiecte similare, maximum 5 persoane renunță, iar asta în situația cea mai fericită pentru ultimul câștigător.

Marele meu noroc (că așa vine vorba, nu că eu cred în noroc) a fost, este și va fi soțul meu. A fost la fel de șocat ca mine, la fel de decepționat și poate la fel de furios ca mine. Singura diferență a fost că eu am interpretat acest rezultat ca fiind un ”eșec profesional”. Cum adică să mi se întâmple mie să nu obțin această finanțare? Și asta pentru că scrisesem un plan foarte bun, ne prezentasem foarte bine la interviu, afacerea este fezabilă, rentabilă. Stima de sine a scăzut considerabil și am fost blocată profesional vreo două săptămâni.

Ce am făcut după aceea?
Mi-ar reconsiderat atitudinea: recunoștință pentru finanțarea pe care tocmai o câștigasem și încrezătoare că vor mai fi ocazii, ceea ce s-a întâmplat.
Dar despre acestea, în partea a II-a.